Istoria presei în România prezintă un tablou particular, cu o extensie temporală mult mai redusă, ceea ce este perfect explicabil prin condiţiile istorice în care a avut loc întreaga dezvoltare a societăţii româneşti. Una dintre condiţiile esentiale pentru apariţia presei, cunoaşterea tiparului, ne conduce către secolul al XVI-lea. Tiparul devine o realitate la noi o dată cu Macarie care, în 1508, tipăreşte la Târgovişte, în slavonă. Abia în 1544 se tipăreşte la Sibiu, în limba română un Catehism luteran (tipografia funcţiona încă din 1528). Ecoul extern al acestei tipărituri este evidenţiat de notarea ei într-o foaie ocazională din Germania.Trebuie totuşi amintita activitatea lui Coresi între 1559 – 1583, atât de importantă pentru întreaga evoluţie a culturii şi limbii române, trebuie să reţinem apariţia unor tipărituri în latină, maghiară şi germană, la Sibiu sau la Cluj, cu remarcabila constribuţiei a umanistului Johannes Honterus, ca şi întreaga dezvoltare a tipografiei, numărul acestora crescând în secolul următor şi acoperind întregul spaţiu al ţării (la Alba-Iulia – 1567, la Bucureşti – 1575, la Govora – 1675, apoi la Câmpulung şi Târgovişte – 1634, la Iaşi – 1640, la Snagov – 1690, la Buzău – 1694 etc.). Activitatea acestor tipografi se conjugă fericit cu toate împlinirile culturale, ştiinţifice, literare şi întru limbă pe care această perioadă le-a impus definitiv. Este momentul în care se înscrie opera unor scriitori ca Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino – Stolnicul, Ioan Neculce sau Dimitrie Cantemir.
Se tipăreau cărţi de cult, condice de legi, lucrări moralizatoare, dar şi texte laice de istorie, geografie, fizică sau matematică. Despre ziar nu se poate discuta.
Abia în 1731, fiind citat Calendarul imprimat în Scheii Braşovului de Petre Şoanul, este fixat reperul originar al presei româneşti, considerându-se acest Calendar ca un embrion al unei activităţi pentru care se vor mai duce “lupte” aproape un secol.
. Dacă nu putem vorbi despre presă ca atare, putem accepta ideea că în unele texte ale epocii există, în stare embrionară, pagini care anunţă atitudini şi gesturi ce vor fi dezvoltate de discursul publicistic. Ţine de evidenţă că anume relatări din cronici, precum celebra “năvălire a lăcustelor”, „comunicată” de Miron Costin într-o manieră care anunţă reportajul modern, că anumite pagini din memorialul de călătorie scris de Nicolae Milescu, că tonul pamfletar din “Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir sau, mai târziu, relatările lui Dinicu Golescu din “Însemnari a călătoriei mele”, precum şi pamfletele lui Ionică Tăutu se constituie în tot atâtea gesturi pe care o viitoare istorie a presei şi le va asuma ca anticipări ce-i înnobilează traseul.
Căutând date care să ateste gesturi legate de istoria presei în întregul secol al XVIII-lea, până la nivelul primelor decenii din secolul al XIX-lea, cercetarea întâmpină nenumărate greutăţi.
Nu s-au găsit probe pentru a susţine ideea unor gazete manuscris sau foi ocazionale în spaţiul românesc.
Este posibil ca în Transilvania acele case nobiliare cu mai puternice legături în Vest să cunoască aceste modalităţi de comunicare. De altfel, faptul că unele foi care circulau în Europa citau fapte din Transilvania, Banat sau Valahia permite afirmarea ideii că nici ceea ce se petrecea în Apus nu era străin de noi.
In “Cartea românească de învăţătură” din 1646, se spunea: “uneori se scriu hârtii cu suldame şi cu ocări asupra cuiva şi le aruncă pe uliţe sau în mijlocul târgului unde sunt mai mulţi oameni pentru ca să citească mulţi … alţii scriu şi lipesc hârtia pe ziduri sau pre păreţi pe unde trec oamenii”.
Mai mult chiar se vorbeşte nu doar de simple “scrisori”, ci de scriituri în proză, vers, de desene şi cântecele elaborate cu “dăscălie mare” şi “tocmite cu filosofie”.
Pe de altă parte, este uşor de demonstrat că formele care circulau în Europa erau cunoscute şi la noi. În acest sens pot fi amintiţi şi Miron Costin şi Dimitrie Cantemir. În mod special merită să fie citat Constantin Cantacuzino – Stolnicul (1670 – 1716), una dintre figurile enciclopedice ale culturii noastre, care a cunoscut direct fenomenul în timpul studiilor sale la Padova. El se întâlnise cu publicaţia de informaţii şi documente a veneţianului Mario Sando – Dario – şi se pare că el, stolnicul, va introduce cuvântul “ziar” în limba română. Cercetarea operei şi a bibliotecii cărturarului român, indică nu numai faptul că acesta ştia despre existenţa unor publicaţii, ci chiar şi studierea unor asemenea surse.
Dovezi care să indice receptarea formelor de presă din epocă se întâlnesc frecvent şi ele sunt citate de N. Iorga, precum şi cei care au studiat istoria presei româneşti.
Să amintim câteva. La 25 noiembrie 1740, într-o scrisoare a domnitorului Constantin Mavrocordat citim: “Rog să începi cu mine în viitor o corespondenţă deasă de scrisori şi să-mi comunici vreo noutate particulară, despre ştirile publice ni sunt date de gazetele din Olanda, Polonia, Lipsca, Viena şi din Mantova”.
Din aceleaşi surse putem menţiona existenţa unor cheltuieli, prinse în bugetele domneşti, pentru promovarea unor “gazeturi”. Este, de exemplu, cazul lui Grigore Ghica Vodă, care, în 1777, face trimitere la 127 lei şi 60 bani pentru cheltuiala gazeturilor pe şase luni”.
În aceeaşi măsură sunt şi boierii “abonaţi la ziare” sau care cumpărau ziare de la Iaşi sau Bucureşti. Este vorba de gazete germane, franceze , engleze etc. care prezentau un anume interes politic, economic, dar nu numai.
Constantin Antip îl citează pe Chesarie, episcop de Râmnic, care – la 1778 – era nemulţumit că primeşte doar gazete “Litteraires et politiques”, căci “sunt şi alte Mercurii ce se numesc numai politiques care acelea cerem noi”.
Asemenea aspecte arată că idea de presă era cunoscută în spaţiul românesc, că se simţea nevoia unui asemenea canal de informaţii. În mod firesc vor apărea, de-o parte, gesturi care să determine apariţia unor publicaţii în spaţiul românesc, şi, pe de altă parte, măsuri “de protecţie” din partea autorităţilor.
Dacă în 1789 Ioan Piuariu-Molnar a cerut Curţii de la Viena autorizaţie pentru editarea unei gazete în limba română – “Foaia româna pentru economie”, în 1795 domnitorul Alexandru Moruzzi trimite o notă către mitropolit prin care, după ce se specifică ce cărţi să fie tipărite, menţionează “în afară de cele referitoare la firi şi obiceiuri turceşti şi de gazeturi”.
Procesul durează şi nu e deloc uşor. Răspunzând cererii dr. Constantin Caracas, care solicita pentru “folosul obştesc” o tipografie, la 1817, domnul încuviinţează, dar subliniază: “gazeturi nu slobozim Domnia mea a se tipări”.
Spuneam că anumite gesturi există, că se nasc proiecte, că este o bătălie care va dura . Ilarie Chendi
, Ioan Lupas, N. Iorga, pentru a aminti doar câteva surse, ne oferă exemple suficiente. Este o epocă de prefaceri şi, cu precădere în Transilvania unde activitatea Şcolii Ardelene se impune, credinţa că presa reprezintă un mijloc de răspândire a ideilor înaintate, ca şi o cale de răspândire a culturii şi ştiinţei, devine o realitate tot mai consistentă.
De altfel, apar şi primele gazete în limba maghiară şi germană. La 18 aprilie 1771 apare săptămânalul Temeşvarer Nachrichten la Timişoara, scos de Mathaus Heimerl, socotit prima gazetă ivită pe teritoriul României; în 1784, la Sibiu, Siebenbürger Zeitung, scos de Michael Lebrecht, Karl Eder, Johann von Lerchenfeld; în 1790, la Cluj şi apoi la Sibiu, Erdely Magyar Lirvivo, scos de Fabian Daniel şi Cserei Elek.
Era firesc să se consemneze şi acţiuni în favoarea unei prese în limba română.
Am amintit într-un alt context tentativa dr. Ioan Piuaru Molnar. Deşi este sprijinit de guvernatorul Transilvaniei, Gyorgy Banffy, care a afirmat că “cultura poporului român este un scop atât de binecuvântat, încât aici un ziar este mai potrivit ca orişiunde” , acţiunea eşuează din motive financiare.
Există ipoteza că s-ar fi scos chiar şi un exemplar de probă. Ceea ce este însă sigur se referă la formularea unui anume program din care nu lipsesc referiri la o problematică economică, la deprinderi şi moravuri, la ştiri militare sau la întâmplările zilei.
O anume orientare educativ-moralizatoare nu lipseşte atâta timp cât se spune: “cititorul va învăţa a da ascultare celor bune, a dispreţui cele josnice şi toate acestea prin pilde bune şi pilde rele”.
O nouă încercare în 1793 a aceluiaşi Ioan Piuar Molnar înseamnă un nou eşec. Ceea ce se va repeta un an mai târziu, când reacţia potrivnică vine şi din partea lui Banffy, care-şi schimbase între timp atitudinea.
O altă tentativă vine în 1794- 1795, când tipograful sibian Peter Barth încearcă să scrie o revistă cu numele “Vestiri filosoficeşti şi moraliceşti”. Guvernul va impune două condiţii: episcopul ortodox Gherasim Adamovici să supravegheze publicaţia, oprind tot ceea ce “ar vătăma religia, persoana domnitorului şi ceea ce ar fi putut deveni pentru ţară”, pe de-o parte, iar registratura din Sibiu să vegheze ca “nici un exemplar să nu se vândă în Transilvania” .
Şi totuşi apare la Iaşi Courrier de Moldavie, la 18 februarie 1790, din dispoziţia cneazului Potemkin, aflat aici în fruntea armatei ruse care era în război cu turcii. Ea nu este o publicaţie realizată din iniţiativă românească şi nu ţinea seama de cerinţele ţării. Ea era “un organ de informare generală a Cartierului rus de la Iaşi”. Câteva numere se cunosc. Ele erau scrise în franceză, dar este posibil ca alte numere să fi fost redactate parţial în limba română.
Seria încercărilor, cu toate greutăţile ce se iveau, continuă în secolul următor.
În 1816 şi 1817 sunt marcate tentativele lui Theodor Racoce pentru un ziar politic şi “Revista ştiinţifică în limba română”. Peste trei ani, după eşec, va publica o parte din material în volumul “Chrestomaticul român”.
Tiparniţa pentru care a luptat dr. Constantin Caracaş nu va avea dreptul, sub Caragea, să publice informaţii care ar fi dăunat stăpânirii şi, oricum, nu primise “slobozire pentru tipărire de gazeturi”.
În 1821 Zaharia Carcalechi scoate la Buda, “pentru naţia românească”, caietul revistei Biblioteca Românească. Autorul spune că “vreau să slujesc neamului şi să dau la lumină istoria românilor cea veche pe limba românească de la facerea Romei”. “Biblioteca Românească” apare până la 1834, dar sporadic.
Se aminteşte, de asemenea, buletinul informativ “Fama Lipscăi pentru Daţia”, imprimată în 1827 în Germania în câteva fascicule.
Roadele acestor eforturi şi ale condiţiilor noi din secolul al XIX-lea, rodele unor noi strădanii care angajează mari personalităţi ale culturii noastre se vor ivi în curând.
Ralukghiata's Blog 