Descriere

M-am hotãrât destul de greu ce sã scriu pe acest blog.Aveam în minte o mie de subiecte, dar nu reuseam sã mã opresc asupra unuia.Voiam sã fie ceva interesant,s ã am ce scrie , sã nu bat câmpii.

În timp ce räsfoiam un ziar, ma gândeam ce fel de subiecte se abordau la începuturile presei, cum si când a aparut ideea de presa
Aşa că mă hotărăsc să aflu mai multe despre acest subiect şi să împărtăşesc şi celorlalţi.

Cu siguranţă presa veche suscită interes atât pentru conţinutul politic,cultural,dar şi pentru formele vechi de limbă.

Foae pentru minte. Inimă şi literatură

O altă publicaţie culturală cu statut de supliment a fost Foae pentru minte. Inimă şi literatură. Este drept că a apărut înaintea Gazetei de Transilvania, căreia îi este ataşată îndeobşte, dar a fost mai cunoscută în această ipostază decît ca o publicaţie autonomă. Revista a apărut la Braşov între 2 iulie 1835 şi 24 februarie 1865 (cu unele întreruperi). Iniţial a fosteditată de asemenea de George Bariţiu, dar începînd cu 1850, publicaţia este condusă de poetul Iacob Mureşanu. Profilul său este mai mult enciclopedic decît cultural, dar articolele sale polemice au avut un mare ecou în epocă. Aici, a apărut prima polemică din cultura română: în 1838, dintre Ioan Maiorescu şi unii profesori munteni. A fsot de asemenea printre cele ami deschise publicaţii româneşti din epocă, aici colaborînd aproape totţi scriitorii români semnificativi ai timpului.

Alăuta Românească

Prima publicaţie cu caracter cultural din spaţiul românesc a fost Alăuta Românească, editată de Gheorghe Asachi ca supliment la publicatia sa „Albina românească”. Aceasta a apărut la 14 martie 1837, la Iaşi, fiind tipărită la „Institutul Albinei”, cu caractere chirilice. Din această serie nu apar însă decât  trei numere.  Publicaţia reapare în 1838, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu, care reuşeşte să scoată cinci numere. Revista a fost suprimată la 1 septembrie 1838, datorită unui articol considerat de consulatul rus ca fiind subversiv. Este vorba de o traducere din limba rusă făcută de Kogălniceanu însuşi a articolului „Filosofia vistului”de O. Senkowski.

Revista a publicat mai ales traduceri dar şi literatură originală sau articole istorice. Aici, Mihail Kogălniceanu a reiterat teza lui Dimitrie Cantemir din Descriptio Moldavie , potrivit căreia în spaţiul românesc s-ar fi scris cu litere latine până la Conciliul de la Forenţa din 1439. Au mai colaborat la această publicaţie: Costache Negruzzi, Alecu Donici (sub diverse pseudonime), Manolache Drăghici, Alexandru Hrisoverghi, Ionică Tăutu sau Manolache Manu.

Dacia Literară

Fondată de Mihail Kogălniceanu în martie 1840, Dacia literară este considerată cea mai importantă publicaţie culturală a timpului, cu un mare rol în naşterea gîndirii critice în spaţiul românesc. Revista urma să publice mai ales creaţie originală, critică literară şi informaţii despre românii din toate cele trei provincii istorice (rubrica se numea: Telegraful Daciei). De fapt, titlul publicaţiei era prin el însuşi semnificativ, cu trimitere la comunitatea locuitorilor vechii Dacii, în primul rînd. Apoi, era vorba de o publicaţie „literară”, specializată, care să facă din literatură principalul său domeniu de interes şi nu doar un subiect de tip magazin, ca pînă atunci.

Aaşadar, deşi nu a  apărut decît în trei numere, revista s-a conscrat drept prima publicaţie  pan-românească preponderent culturală, dar mai ales ca o expresie critică şi militantă a paşoptismului românesc, după cum o arată şi celebrul articol al lui M. Kogălniceanu, Introducţie, apărut în primul număr al publicaţei.  Introducţia formulează teoria specificului naţional al literaturii şi relevă necesitatea selecţiei operelor după criteriul valoric, crearea şi promovarea unei literaturi originale fiind posibilă numai prin îndreptarea poeţilor şi prozatorilor spre trecut istoric, spre creaţia populară, spre peisajul natural şi social al patriei.

Din păcate însă, publicaţia nu a apărut decît trei numele, de fapt un singur tom, care deşi era datat ianuarie-iunie, a apărut de fapt la 19 martie 1840. . Se pare că revista a fost interzisă de cenzură la 23 august 1840. cînd se pregătea tomul umrător. După unele surse, s-ar fi revenit asupra suspendării, dar fie că redactorul a înţeles că întreprinderea nu era pe placul regimului politic, fie că acesta n-a mai găsit resurse economice şi poate publicistice pentru a-şi continua proiectul, revista n-a mai apărut. O a doua ediţie a publicaţiei apare, cu caractere latine, abia în 1859, dar fără a mai beneficia de acelaşi impact. Kogălniceanu însuşi renunţase de anui buni la orice proiect literar.

Le Monde

Ziarul „Le Monde” a aparut la data  de 19 noiembrie 1944, sub coordonarea publicistului Hubert Beuve-Mery, la cererea expresa a lui Charles De Gaulle. Generalul isi dorea o publicatie neutra, care sa nu fi colaborat cu armata germana in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
In 1984, Le Monde se bucura de un tiraj maxim de 500.000 de exemplare, insa de atunci ziarul a trecut prin mai multe crize datorate luptei cu presa regionala si cu publicatiile gratuite, care insumau peste un milion de exemplare distribuite zilnic.
Spre deosebire de alte cotidiane, Le Monde este o publicatie de seara: primele exemplare sunt disponibile in chioscurile parizienilor deja de la amiaza, iar distributia in cartiere se face la scurt timp. Publicatia a aparut si in editie online inca din 1995, la sarbatorirea celor 51 de ani de existenta.
Desi a incercat sa-si mentina obictivitatea, cotidianul era perceput in trecut ca fiind adeptul miscarii de centru- stanga, insa la ora actuala, Le Monde se inclina spre o politica moderata.
In 2003, a aparut pe piata cartea intitulata „La face cachee du Monde” (Fata ascunsa a publicatiei „Le Monde”), in care autorii Pierre Pean si Philippe Cohen scriu despre afacerile murdare din spatele ziarului si compromit astfel integritatea publicatiei.

The Times

 

The Times este cel mai vechi ziar din Marea Britanie, înfiinţat în anul 1785 sub numele de The Daily Universal Register.

Odată cu acesta, presa nu mai este strict un instrument polemic, un mijloc de publicitate mondenă sau pentru lumea savantă. Modelul „The Times” înseamnă o presă de informaţii generale, relativ depolitizate, structurate şi puse în pagină potrivit unei logici a demersului redac­ţio­nal, care nu mai reprezenta strict un anume demers politic, publicitar sau literar-ştiinţific. Se poate spune că acesta este oarecum începutul a ceea ce numim practica jurnalistică: o profesiune care are ca domeniu de manifestare demersul jurnalistic. Înţelegem prin aceasta, reprezen­tarea realităţii imediate ca un discurs intelectual autonom, construit printr-o succesiune de « povestiri », informaţii, note şi comentarii, care au în comun noutatea şi interesul public.

Sora mai mare a publicatiei „The Sunday Times”, ziarul este tipărit sub conducerea companiei „Times Newspapers Limited”, o filială a companiei media „News Corporation”, condusă de Rupert Murdoch. The Times este cunoscut ca un ziar de dreapta si un puternic sustinător al conservatorilor.
Ziarul a sprijinit Partidul Laburit  în ultimele doua campanii electorale, după ce Murdoch s-a aliat cu premierul Tony Blair.
De peste două secole, The Times s-a implicat activ în viata politică , socială si culturală a britanicilor, avand o contrubutie semnificativa în promovarea artei si a stiintei. Cotidianul, împreuna cu Institutul Britanic de Film, a sponsorizat renumitul festival de cinematofragie de la Londra si a sustinut  înfiintarea „Festivalului de Stiinta Cheltenham”

Ziare celebre în România

În 1829 apare Curierul Românesc (8 aprilie) la Bucureşti, sub îngrijirea lui Eliade Rădulescu (autorizarea o primise, cu un an înainte, Dinicu Golescu);

în acelaşi an, la 1 iunie, apare la Iaşi Albina Românească, având în frunte pe Gheorghe Asachi; în 1838, la 12 martie, apare Gazeta de Transilvania scoasă de George Bariţiu.

Fără nici o discuţie aceste trei ziare constituie fundamentul presei româneşti.

Despre semnificaţia acestor apariţii vorbesc convingător documente ale epocii.

“Folosul gazetei este de obşte şi de o potrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutături, şi se adăugează în gândirile şi combinările sale; aici liniştitul literat şi filosof adună şi pune în cumpănă faptele şi întâmplările lumii, îndrăzneţul şi neastâmpăratul războinic se desăvârşeşte într-însa povăţuindu-se din nenorocirile sau greşalele altor războinici; băgătorul de seamă negustor dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzneală spiculaţiile sale; până când, în sfârşit, şi asudătorul plugar, şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale. Nu este o treabă, nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere şi folos într-această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvântării omului, adică în gazetă”. Asemenea cuvinte se găsesc în prospectul “Curierului Românesc”. Ele indică nivelul de înţelegere atins de cei care au realizat naşterea presei româneşti. Reţin sublinierea relaţiei dintre “plăcere şi folos”, ca şi deschiderea publicaţiei către toate zonele vieţii sociale, economice, politice şi culturale, stabilindu-şi astfel un public ţintă pe o plajă cu o extensie impresionantă.

O idee foarte interesantă se cuprinde şi în “argumentarea” pentru “Gazeta de Transilvania”. Justificând nevoia presei în limba română, se spune: ”Un străin nu scrie în limba românească, cu atât mai puţin în duhul românesc; un străin de ar fi înţeleptul înţelepţilor … nu cunoaşte scăderile noastre, nu le simte pe acelea, nici nu ştie prescrie mijloace ajutătoare”.

Nevoia unor publicaţii în limba română este pusă atât în relaţie cu tot ceea ce reprezentau realităţile noastre, cât şi prin raportarea la ceea ce se petrecea în întreaga lume.

Apariţia presei în limba română, parte a unui amplu proces, devine un obiectiv care ne poate asigura şi înscrie în cerinţele lumii.

Înştiinţarea la apariţia “Albinei Româneşti” menţiona: “nu se află azi în lumea politică neam carele, între alte ale sale folositoare instituţii, să nu aibă în limba naţiei (s.n.) un jurnal periodic”.

Şi proiectele, şi realizările ca atare arată că între cele trei publicaţii, dincolo de câteva accente particulare – cum ar fi problematica limbii şi literaturii sau lărgirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor – nu există deosebiri de stare şi orientare. Este ceea ce simt şi iniţiatorii. Îi scria Eliade lui G. Bariţiu, în 1838: “îndrăznesc Domnul meu, a îmi da această părere că de aici înainte foile noastre să le facem organul dragostei şi frăţiei românilor de obşte, că aici este mântuirea noastră” .

Foarte repede apar suplimente de tipul “Buletin, gazetă administrativă” (Bucureşti, 1832) sau “Buletin, foaie oficială” (Iaşi, 1833), precum şi suplimente literare, mai cunoscut: “Muzeul Naţional” şi “Curierul de ambe sexe” (pentru “Curierul românesc”, 1836), “Alăuta românească” (pentru “Albina Românească”, 1837), “Foaia pentru minte, inimă şi literatură” (pentru “Gazeta de Transilvania”, 1838).

Să nu uităm că printre colaboratorii acestor ziare se numără Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Catina, Iacob şi Andrei Mureşanu, Ion Văcărescu, Costache Negruzzi sau Grigore Alexandrescu, adică personalităţi ale scrisului românesc din această perioadă.

Tot în această perioadă se naşte şi primul cotidian: “România”. Era 1 ianuarie 1838. Acest ziar, despre care N. Iorga scria că “face onoare epocii în care a apărut”, apare din convingerea că “o astfel de gazetă a ajuns a fi o trebuinţă”. Din înştiinţarea de la 20 decembrie 1837 reţinem câteva precizări: “omul este curios din natura sa, voieşte să cunoască întâmplările lumii; …doreşte să cunoască orice aflare şi născocire”; ”dar omul este şi nerăbdător”; ”numai o gazetă cotidiană, care să ese în toate zilele, poate să mulţumească curiozitatea şi nerăbdarea”.

---

Inceputurile presei în România

Istoria presei în România prezintă un tablou particular, cu o extensie temporală mult mai redusă, ceea ce este perfect explicabil prin condiţiile istorice în care a avut loc întreaga dezvoltare a societăţii româneşti. Una dintre condiţiile esentiale pentru apariţia presei, cunoaşterea tiparului, ne conduce către secolul al XVI-lea. Tiparul devine o realitate la noi o dată cu Macarie care, în 1508, tipăreşte la Târgovişte, în slavonă. Abia în 1544 se tipăreşte la Sibiu, în limba română un Catehism luteran (tipografia funcţiona încă din 1528). Ecoul extern al acestei tipărituri este evidenţiat de notarea ei într-o foaie ocazională din Germania.Trebuie totuşi  amintita activitatea lui Coresi între 1559 – 1583, atât de importantă pentru întreaga evoluţie a culturii şi limbii române, trebuie să reţinem apariţia unor tipărituri în latină, maghiară şi germană, la Sibiu sau la Cluj, cu remarcabila constribuţiei a umanistului Johannes Honterus, ca şi întreaga dezvoltare a tipografiei, numărul acestora crescând în secolul următor  şi acoperind întregul spaţiu al ţării (la Alba-Iulia – 1567, la Bucureşti – 1575, la Govora – 1675, apoi la Câmpulung şi Târgovişte – 1634, la Iaşi – 1640, la Snagov – 1690, la Buzău – 1694 etc.). Activitatea acestor tipografi se conjugă fericit cu toate împlinirile culturale, ştiinţifice, literare şi întru limbă pe care această perioadă le-a impus definitiv. Este momentul în care se înscrie opera unor scriitori ca Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino – Stolnicul, Ioan Neculce sau Dimitrie Cantemir.

Se tipăreau cărţi de cult, condice de legi, lucrări moralizatoare, dar şi texte laice de istorie, geografie, fizică sau matematică. Despre ziar nu se poate discuta.

Abia în 1731, fiind citat Calendarul imprimat în Scheii Braşovului de Petre Şoanul, este fixat reperul originar al presei româneşti, considerându-se acest Calendar ca un embrion al unei activităţi pentru care se vor mai duce “lupte” aproape un secol.

. Dacă nu putem vorbi despre presă ca atare, putem accepta ideea că în unele texte ale epocii există, în stare embrionară, pagini care anunţă atitudini şi gesturi ce vor fi dezvoltate de discursul publicistic. Ţine de evidenţă că anume relatări din cronici, precum  celebra “năvălire a lăcustelor”, „comunicată” de Miron Costin într-o manieră care anunţă reportajul modern, că anumite pagini din memorialul de călătorie scris de Nicolae Milescu, că tonul pamfletar din “Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir sau, mai târziu, relatările lui Dinicu Golescu din “Însemnari a călătoriei mele”, precum şi pamfletele lui Ionică Tăutu se constituie în tot atâtea gesturi pe care o viitoare istorie a presei şi le va asuma ca anticipări ce-i înnobilează traseul.

Căutând date care să ateste gesturi legate de istoria presei în întregul secol al XVIII-lea, până la nivelul primelor decenii din secolul al XIX-lea, cercetarea întâmpină nenumărate greutăţi.

Nu s-au găsit probe pentru a susţine ideea unor gazete manuscris sau foi ocazionale în spaţiul românesc.

Este posibil ca în Transilvania acele case nobiliare cu mai puternice legături în Vest să cunoască aceste modalităţi de comunicare. De altfel, faptul că unele foi care circulau în Europa citau fapte din Transilvania, Banat sau Valahia permite afirmarea ideii că nici ceea ce se petrecea în Apus nu era străin de noi.

In  “Cartea românească de învăţătură” din 1646, se spunea: “uneori se scriu hârtii cu suldame şi cu ocări asupra cuiva şi le aruncă pe uliţe sau în mijlocul târgului unde sunt mai mulţi oameni pentru ca să citească mulţi … alţii scriu şi lipesc hârtia pe ziduri sau pre păreţi pe unde trec oamenii”.

Mai mult chiar se vorbeşte nu doar de simple “scrisori”, ci de scriituri în proză, vers, de desene şi cântecele elaborate cu “dăscălie mare” şi “tocmite cu filosofie”.

Pe de altă parte, este uşor de demonstrat că formele care circulau în Europa erau cunoscute şi la noi. În acest sens pot fi amintiţi şi Miron Costin şi Dimitrie Cantemir. În mod special merită să fie citat Constantin Cantacuzino – Stolnicul (1670 – 1716), una dintre figurile enciclopedice ale culturii noastre, care a cunoscut direct fenomenul în timpul studiilor sale la Padova. El se întâlnise cu publicaţia de informaţii  şi documente a veneţianului Mario Sando – Dario – şi se pare că el, stolnicul, va introduce cuvântul “ziar” în limba română. Cercetarea operei şi a bibliotecii cărturarului român, indică nu numai faptul că acesta ştia despre existenţa unor publicaţii, ci chiar şi studierea unor asemenea surse.

Dovezi care să indice receptarea formelor de presă din epocă se întâlnesc frecvent şi ele sunt citate de N. Iorga, precum şi cei care au studiat istoria presei româneşti.

Să amintim câteva. La 25 noiembrie 1740, într-o scrisoare a domnitorului Constantin Mavrocordat citim: “Rog să începi cu mine în viitor o corespondenţă deasă de scrisori şi să-mi comunici vreo noutate particulară, despre ştirile publice ni sunt date de gazetele din Olanda, Polonia, Lipsca, Viena şi din Mantova”.

Din aceleaşi surse putem menţiona existenţa unor cheltuieli, prinse în bugetele domneşti, pentru promovarea unor “gazeturi”. Este, de exemplu, cazul lui Grigore Ghica Vodă, care, în 1777, face trimitere la 127 lei şi 60 bani pentru cheltuiala gazeturilor pe şase luni”.

În aceeaşi măsură sunt şi boierii “abonaţi la ziare” sau care cumpărau ziare de la Iaşi sau Bucureşti. Este vorba de gazete germane, franceze , engleze etc. care prezentau un anume interes politic, economic, dar nu numai.

Constantin Antip îl citează pe Chesarie, episcop de Râmnic, care – la 1778 – era nemulţumit că primeşte doar gazete “Litteraires et politiques”, căci “sunt şi alte Mercurii ce se numesc numai politiques care acelea cerem noi”.

Asemenea aspecte arată că idea de presă era cunoscută în spaţiul românesc, că se simţea nevoia unui asemenea canal de informaţii. În mod firesc vor apărea, de-o parte, gesturi care să determine apariţia unor publicaţii în spaţiul românesc, şi, pe de altă parte, măsuri “de protecţie” din partea autorităţilor.

Dacă în 1789 Ioan Piuariu-Molnar a cerut Curţii de la Viena autorizaţie pentru editarea unei gazete în limba română – “Foaia româna pentru economie”, în 1795 domnitorul Alexandru Moruzzi trimite o notă către mitropolit prin care, după ce se specifică ce cărţi să fie tipărite, menţionează “în afară de cele referitoare la firi şi obiceiuri turceşti şi de gazeturi”.

Procesul durează şi nu e deloc uşor. Răspunzând cererii dr. Constantin Caracas, care solicita pentru “folosul obştesc” o tipografie, la 1817, domnul încuviinţează, dar subliniază: “gazeturi nu slobozim Domnia mea a se tipări”.

Spuneam că anumite gesturi există, că se nasc proiecte, că este o bătălie care va dura . Ilarie Chendi

, Ioan Lupas, N. Iorga, pentru a aminti doar câteva surse, ne oferă exemple suficiente. Este o epocă de prefaceri şi, cu precădere în Transilvania unde activitatea Şcolii Ardelene se impune, credinţa  că presa reprezintă un mijloc de răspândire a ideilor înaintate, ca şi o cale de răspândire a culturii şi ştiinţei, devine o realitate tot mai consistentă.

De altfel, apar şi primele gazete în limba maghiară şi germană. La 18 aprilie 1771 apare săptămânalul Temeşvarer Nachrichten la Timişoara, scos de Mathaus Heimerl, socotit prima gazetă ivită pe teritoriul României; în 1784, la Sibiu, Siebenbürger Zeitung, scos de Michael Lebrecht, Karl Eder, Johann von Lerchenfeld; în 1790, la Cluj şi apoi la Sibiu, Erdely Magyar Lirvivo, scos de Fabian Daniel şi Cserei Elek.

Era firesc să se consemneze şi acţiuni în favoarea unei prese în limba română.

Am amintit într-un alt context tentativa dr. Ioan Piuaru Molnar. Deşi este sprijinit de guvernatorul Transilvaniei, Gyorgy Banffy, care a afirmat că “cultura poporului român este un scop atât de binecuvântat, încât aici un ziar este mai potrivit ca orişiunde” , acţiunea eşuează din motive financiare.

Există ipoteza că s-ar fi scos chiar şi un exemplar de probă.  Ceea ce este însă sigur se referă la formularea unui anume program din care nu lipsesc referiri la o problematică economică, la deprinderi şi moravuri, la ştiri militare sau la întâmplările zilei.

O anume orientare educativ-moralizatoare nu lipseşte atâta timp cât se spune: “cititorul va învăţa a da ascultare celor bune, a dispreţui cele josnice şi toate acestea prin pilde bune şi pilde rele”.

O nouă încercare în 1793 a aceluiaşi Ioan Piuar Molnar înseamnă un nou eşec. Ceea ce se va repeta un an mai târziu, când reacţia potrivnică vine şi din partea lui Banffy, care-şi schimbase între timp atitudinea.

O altă tentativă vine în 1794- 1795, când tipograful sibian Peter Barth încearcă să scrie o revistă cu numele “Vestiri filosoficeşti şi moraliceşti”. Guvernul va impune două condiţii: episcopul ortodox Gherasim Adamovici să supravegheze publicaţia, oprind tot ceea ce “ar vătăma religia, persoana domnitorului şi ceea ce ar fi putut deveni pentru ţară”, pe de-o parte, iar registratura din Sibiu să vegheze ca “nici un exemplar să nu se vândă în Transilvania” .

Şi totuşi apare la Iaşi Courrier de Moldavie, la 18 februarie 1790, din dispoziţia cneazului Potemkin, aflat aici în fruntea armatei ruse care era în război cu turcii. Ea nu este o publicaţie realizată din iniţiativă românească şi nu ţinea seama de  cerinţele ţării. Ea era “un organ de informare generală a Cartierului rus de la Iaşi”.  Câteva numere se cunosc. Ele erau scrise în franceză, dar este posibil ca alte numere să fi fost redactate parţial în limba română.

Seria încercărilor, cu toate greutăţile ce se iveau, continuă în secolul următor.

În 1816 şi 1817 sunt marcate tentativele lui Theodor Racoce pentru un ziar politic şi “Revista ştiinţifică în limba română”. Peste trei ani, după eşec, va publica o parte din material în volumul “Chrestomaticul român”.

Tiparniţa pentru care a luptat dr. Constantin Caracaş nu va avea dreptul, sub Caragea, să publice informaţii care ar fi dăunat stăpânirii şi, oricum, nu primise “slobozire pentru tipărire de gazeturi”.

În 1821 Zaharia Carcalechi scoate la Buda, “pentru naţia românească”, caietul revistei Biblioteca Românească. Autorul spune că “vreau să slujesc neamului şi să dau la lumină istoria românilor cea veche pe limba românească de la facerea Romei”. “Biblioteca Românească” apare până la 1834, dar sporadic.

Se aminteşte, de asemenea, buletinul informativ “Fama Lipscăi pentru Daţia”, imprimată în 1827  în  Germania în câteva fascicule.

Roadele acestor eforturi şi ale condiţiilor noi din secolul al XIX-lea, rodele unor noi strădanii care angajează mari personalităţi ale culturii noastre se vor ivi în curând.

---

Incercari de a suprima cenzura

 

Un gazetar de mare curaj, Wilkes, a dus lupta prin ziarul sau, “Northon Briton”, riscand si inchisoarea, cu toate ca era deputat. In 1782, libertatea presei a fost definitiv castigata.

Pentru a sublinia importanta  victoriei, vom da exemplul regelui George al III-lea, care in 1771, scria lordului North urmatoarele : “Este necesar sa se puna capat acestei stranii si ilegale metode de a publica dezbaterile Parlamentului in ziare”.Conceptia care prezida aceasta ostilitate contra publicitatii era: “Acesta face prea familiara multimea cu actele si proiectele superiorilor ei”.

Pana la Revolutia franceza, presa nu s-a bucurat, totdeauna, de sprijinul ganditorilor politici. Filosofii enciclopedisti erau ostili publicatiilor periodice. Articolul “Gazette”, publicat de Voltaire, este net impotriva libertatii presei. Diderot scria in “Enciclopedie”: “Toate aceste foi sunt foi pentru ignoranti, inspiratie pentru cei care vor sa discute sis a judece fara sa fi citit, blestemul si groaza celor care muncesc…”

Filosofii enciclopedisti nu au intrezarit rolul hotarator al presei in regimul democrat.Utilitatea presei ca mijloc de propaganda a fost inteleasa de oamenii de stat.

Vergennes, marele ministru de Externe al Frantei, a intrebuintat presa atat pentru a pregati opinia publica franceza, cat si opinia publica europeana pentru actiunea Frantei in favoarea insurgentilor americani. Fratii Goncourt, care au studiat revolutia franceza cu multa atentie, scriau: “Jurnalismul a iesit gata inarmat din creierul revolutiei; abia nascut, este arena unor mari batalii.Fiu al lui ’89, ziarul, asemenea acelor fluvii immense inca de la izvoare, se proclama formator al opiniei publice. Ziarul este strigat de razboi, provocare, atac, aparare…”

Ziarele apareau cu aceasi exuberanta, cu o pitoreasca inventivitate in titluri: “Sottises de la semaine”(scos de fratii Seguier), care isi luase misiunea “sa incrimineze prostiile comise zilnic”, “Agonia celor trei cocosati”, “Spanzurati-ma, dar ascultati-ma”, in care articolele erau intitulate “scrisori de la omul padurii, cetatean activ”.  Acest ziar era scris cu simplitate, inteligenta si curaj, ambitionand sa se scrie pe intelesul tuturor.

Aceasta supraabundenta de ziare cu gazetari improvizati, nepregatiti, folosind retorica revolutionara l-a determinat pe Marat sa critice profesia asa de usora de gazetar, intr-un articol din “L’ami du people” : “Nostima treaba meseria de journalist! Orice individ care a potrivit din condei cine stie ce prostie sau a scris la gazeta vreun articol de scandal, nestiind ce meserie sa-si aleaga, isi incearca sansa scotand un ziar; fara nimic in cap, lipsit de cunostiinte, fara idei, fara opinii, se duce la cafenea sa culeaga zvonurile care circula, acuzatiile poporului; se intoarce acasa cu capul plin de acest talmes-balmes pe care il asterne pe hartie si-l duce tipografului spre a-i delecta in ziua urmatoare pe fraierii care au prostia sa-l cumpere. Si iata portretul majoritatii acestor domni”.

Excesele presei revolutionare nu cunosteau nicio limita. Presa contrarevolutionara, incomparabila ca redactare, cu toata stralucirea stilului polemic si seriozitatea argumentarii, era  mai mult negativa. Presa contrarevolutionara folosea ironia, satira, sarcasmul, cu o nediscutata eleganta literara, incanta elita intelectuala, dar nu putea ralia masele, se adresa spiritului si nu pasiunilor.

Caderea monarhiei (10 august 1792) a atras disparitia tuturor publicatiilor regaliste si constitutionale. La 12 august, Consiliul General al Comunei, spre a impiedica reaparitia lor, le-a dat lovitura de moarte decretand ca “corupatorii opiniei publice, cum ar fi proprietarii de ziare contrarevolutionare vor fi arestati, iar presale, literele si instrumentele lor vor fi distribuite tipografilor patrioti, alesi in acest scop.Ziarele suprimate si ale caror imprimerii au fost confiscate erau “Journal royaliste”, “L’ami du Roi”, “Gazette Universelle”, “L’Indicateur”, “Mercure de France”. Faptul ca revolutionarii au fost constransi sa recurga la aceste masuri este o dovada ca aceste ziare contrarevolutionare incepusera sa aiba un ecou in opinia publica. Suprimarea presei regaliste i-a obligat pe gazetaarii monarhisti sa se retranseze in clandestinitate.

Cenzura

M-am hotãrât destul de greu ce sã scriu pe acest blog.Aveam în minte o mie de subiecte, dar nu reuseam sã mã opresc asupra unuia.Voiam sã fie ceva interesant,s ã am ce scrie , sã nu bat câmpii.

În timp ce räsfoiam un ziar, ma gândeam ce fel de subiecte se abordau la începuturile presei, cum si când a aparut ideea de presa
Aşa că mă hotărăsc să aflu mai multe despre acest subiect şi să împărtăşesc şi celorlalţi.

 

 

Chiar daca pare greu de crezut, forme ale cenzurii in presa au existat inca din secolele XVI-XVII.

In Venetia exista un scriitor de o mare verva pamfletara, Aretino (1492-1556) ale carui foi aveau mare rasunet.Satira lui muscatoare era temuta si de regi.Carol Quintul, Francisc I isi asigurau prin daruri, elogiile.In 1569, papa Pius al V-lea l-a condamnat si executat prin spanzuratoare pe Niccolo Franco, un gazetar care indraznise sa foloseasca libertatea de gandire intr-unul dintre avvisi.Acest papa, care a dus cea mai energica lupta contra reformei,a publicat, in 1572,o bula, Romani pontifus providentia, sau Constitutia contra celor care fac avvisi.

Ostilitatea autoritatilor fata de presa incepea.

Bula papala prevedea si sanctiuniile care trebuie aplicate:avvisi au fost interzise, autorii si cei care le copiau sau cei care nu le depuneau imediat autoritatilor se expuneau celor mai grave pedepse, riscand chiar pedeapsa cu moartea si confiscarea bunurilor.

Succesorul lui Pius al V-lea, Grigore  al XIII-lea, i-a urmarit cu aceasi inversunare pe cei care citeau foile interzise. Cei care strageau informatiile,le copiau si le raspandeau erau condamnati la galere pe viata.Sixtus al V-lea a continuat actiunea represiva contra redactorilor diverselor ziare. Unui gazetar, Annibale Capello, i s-a taiat mana, i s-a smuls limba si apoi a fost spanzurat, agatandu-i-se de gat o inscriptie prin care era numit mincinos si calomniator.

In pofida acestor sanctiuni, avvisi au continuat sa fie raspandite, astfel ca Vaticanul a fost nevoit sa sprijine ceea ce am numi azi presa oficiala-avvisi inocenti.

Gustav-Adolf, in timpul Razboiului de Treizeci de Ani, a utilizat presa ca mijloc de propaganda, in toate orasele cucerite.

Ludovic al XIV-lea cauta in ziarele care se publicau in Olanda, stirile pe care „La Gazette de France” nu i le putea da.

Presa libera si valoarea politica a ziarelor au fost prilejuite de Revolutia engleza: in 1641 a fost suprimata cenzura de catre Parlament.Dupa doi ani de libertate, in 1643, Parlamentul o restaura.Marele poet Milton a adresat, in 1644, un apel catre Parlament. (Areopagia, A speach for the liberty of unlincensed printing-Un discurs pentru libertatea tipariturilor neautorizate).

„Sa ucizi un om inseamna sa distrugi o creatura care judeca, dar sa inabusi o carte buna inseamna sa distrugi insasi ratiunea.”

Parlamentul englez, odata debarasat de rege, a inasprit cenzura.Regalistii, cazuti in opozitie, scoteau ziare clandestine, iar capetele redactorilor erau puse la pret de Parlament, care nu izbutea sa-i descopere.

Cu restaurarea monarhiei s-a introdus cenzura preventiva in forma ei cea mai aspra.S-a restabilit vechea traditie conform careia dreptul de a publica stiri politice apartinea numai regelui.

In 1695, datorita unei aparari a lui John Locke, s-a suprimat cenzura in Anglia. Presa libera engleza a fost, in primele decenii, ilustrata de Defoe,Addison si Swift.

Pentru orice regim, presa este incomoda si, neputand sa mai introduca cenzura, Camera Comunelor a gasit o alta solutie: impozitul pe hartie.Fiecare ziar era obligat sa plateasca pentru fiecare jumatate de foaie o jumatate de penny si un penny pentru o foaie intreaga.O buna parte dintre ziarele care apareau de trei ori pe saptamana au fost nevoite sa inceteze.Addison (whig) si Swift (tory) au combatut cu inversunare aceste „impozite pe constiinta”, care au fost din ce in ce mai apasatoare timp de un secol.

Formal,libertatea presei era acordata, dar toate regimurile au cautat sa-i reduca, pe cai piezise, eficacitatea. Atat Camera Comunelor, cat si Camera Lorzilor pastrau secretele deliberarilor, sediintele nefiind publice.Sefii partidelor incredintau ziarelor rezumatul, facut de ei insisi, al discursurilor rostite. Un gazetar abil, Eduard Cave, a inceput sa publice dari de seama destul de amanuntite asupra dezbaterilor Camerei Comunelor, pentru care i s-a aplicat o aspra mustrare. Fara sa se lase intimidat si convins de interesul pe care i-l starneau dezbaterile Parlamentului, Eduard Cave a scos o revista lunara, „Gentleman’s Magazine, in care publica si ecouri parlamentare.In 1738, Speakerul denunta in Camera Comunelor ca divulgarea discursurilor va provoca in opinia publica dispret fata de Adunare si ca aceasta inovatie constituie o violare a privilegiului membrilor ei. Camera a votat in unanimitate o rezolutie cu intentia de a-i intimida pe gazetari.

Cum cartea lui Swift, „Guliver in tara piticilor” avusese un mare succes, Cave a publicat in „Gentleman’s Magazine” dezbaterile Senatului din Liliput, avand grija ca numele reale ale oratorilor sa fie usor identificate. De exemplu, primul-ministru Walpole aparea sub numele de Walelup. Temandu-se sa nu devina ridicola, Camera Comunelor s-a resemnat. Lupta intre presa si puterile publice a mai continuat si in prima parte a domniei lui George al III-lea.